Unde sunt cei ce nu mai sunt

articol publicat pe Republica


In 1996 am fost repartizat, printr-o ultima șansă pentru ca după Revoluție repartițiile au dispărut, la Atelierele  CFR de Reparat Vagoane din Turda. Eram 180 de salariați care reparau vagoane normale dar si vagoanele de cale îngusta ale celebrei Mocanite Turda- Abrud. Atelierele au apărut odata cu Mocanita in perioada imperiului austro-ungar după cum putea vedea pe cupoanele de șină ale trenului de cale îngusta. Condițiile erau aceleași cu cele de la înființarea atelierului. Pe vremea comunismului se aduseseră câteva mașini de prelucrat prin așchiere, strunguri universale Ranghet, freze, strungul de roti. Aveam un atelier pentru reparat vagoane normale dar și o linie, linia 7-a, unde reparam vagoanele detașate din tren. Reparam defecte curente și defecte accidentale la vagoanele normale iar la cele de cale îngustă făceam revizii periodice și chiar reparații capitale. Într-o ultima încercare eroica de a salva traficul de pe linia îngustă am transformat câteva vagoane platforma în vagoane turistice și am realizat chiar dintr-un vagon de clasa un vagon bucătărie cu restaurant. Am sperat, am așteptat și în final linia îngustă a fost închisă. Nu era rentabila. Eu personal m-am înscris în asociații de salvare a Mocanitei, am scris la ziarele locale, am vorbit la radioul și televiziunea locala. In final am eșuat în mod lamentabil. 

Aveam atelier de tâmplărie cu abric si circular, o mica sculărie, rotărie chiar și o forja. Birourile erau încălzite cu sobe cu gaz. Dimineața îmi încălzeam plăcintele cu varza pe soba. Atelierele erau încălzite cu godine pe lemne. Sala de mese era mica, oamenii mâncau din sufertașe în doua serii. Vestiarele erau înghesuite, dușurile comune. 

Langa atelier era depoul de locomotive, locomotive cu aburi. Seara ieșeau mecanicii care meșteriseră toata ziua la cazane plini de funingine ca niște mineri.

Dupa primul an de stagiatura timp în care am colindat alte unități CFR: atelierele Grivita Rosie, uzina de vagoane de la Arad, triajul de la Coslariu, regulatorul de circulație de la Cluj, mi-am dat examenul de inginer definitiv la București si am fost confirmat pe funcția de mecanic șef al atelierului. 

Condițiile de munca era grele, oamenii erau duri. Nu glumeau mult, în general aveau glumele lor. Muncitorii bătrâni mâncau împreună erau serioși și vorbeau puțin. Cei tineri , mai veseli, vorbeau mult și erau puși pe șotii. Sudorii erau separați, ei primeau un litru de lapte, salariu mai mare și în general se considerau deosebiți. Nea Romica sudase pentru institutul de cercetări în poziții dificile cu oglinda. Acum însa nu mai vedea bine si făcea suduri simple, aștepta pensia Erau doua tipuri de sudori, autogeni și electrici.Cei care lucrau la frâna era și ei speciali. Aveam un stand de proba a frânei făcut de noi dintr-un robinet al mecanicului pe care montasem manometre. Ii pusesem roti și făceam probe de frâna pe linia de reparații. 

Eu primisem o locuință de serviciu în complexul feroviar, doua camere în cadrul unei foste spălătorii de vagoane. Asa ca toata ziua eu eram în gara. Prin curtea locuinței trecea dimineața mocănita la munte și se întorcea seara. 

Iernile erau grele, gerul napraznic, atelierele unde reparam vagoanele nu aveau acoperiș. Daca puneai mana pe conducta generala de aer iți rămânea lipita de metal. Oamenii se îmbrăcau gros cu șube îmblănite și căciuli imense. Arătau ca niște cosmonauți. 

Șeful de atelier, care a devenit ulterior șef de secție, era un om aspru dar drept. Lumea zicea ca e nebun, eu am lucrat cu el și spun ca era doar corect. Dimineața ne vedeam în biroul lui la 6 jumate. Discutam amândoi despre ce trebuia sa facem în ziua respectiva, lucruri pe termin mai lung, aprovizionare. Uneori participa și Marcel, tehnicianul nostru cu aprovizionarea. Apoi Marcel pleca în țara după piese de schimb. La 7 era apelul de dimineață în atelierul de sculărie. Șeful de atelier ii privea pe muncitori aspru și iscoditor. Vorbea scurt și tare. Ii întreba despre echipamentul de protecție sau utilajele din atelier. Mai făceam o mica ședință restrânsă în biroul șefului de atelier cu maiștrii, șefii de echipa, gestionarul Csaba. La final eu lucram la situațiile pentru Cluj și plecam pe teren, cel mai mult îmi plăcea sa merg la vagoane sa lucrez cu muncitorii. Pauza de masa era la unu, toata lume oprea lucru și mergea la sala de mese. Îmi încălzeam mâncarea cu muncitorii la forja lui Vana, uneori slănina fripta în foc, unsuroasa și plina de colesterol. 

Câteodată Csaba făcea gulaș, se apuca dimineața sa fiarbă carnea și legumele într-o oala imensa. Printre bonuri de consum și fise de magazie curata ceapa și morcovi. Mirosea dumnezeiesc. 

Munca la atelier se încheia la ora trei, excepție când apăreau lucrări neprevazute. Odată, când oamenii erau deja la dușuri, a venit un camion cu cherestea. Trebuia descarcat. Am intrat la dușuri și le-am spus ca trebuie sa descarcam camionul. Un moment s-a lăsat liniștea, era deja târziu după program, apoi toți s-au îmbărbătat și au ieșit la descarcat camionul. 

Dupa munca oamenii mergeau la cârciumă. Erau în principal trei cârciumi, Muntenia, la Țâțuca și în Podul Garii. Mai târziu a apărut și la Bariera. Astea erau numele pe care muncitorii le dăduseră unor bombe pline de fum și miros de bocanci transpirați. Stăteam la aceiași masa, bătrânii povestea istorii vechi ceferiste, tinerii se hârjoneau cu chelnerițele ochioase.  

Când veneau sărbătorile de Paste eram bucuros, făceam Pastele de doua ori, odată Pastele romanesc și apoi Pastele unguresc sau invers în funcție de cum cădeau. Mergeam la udat fetele, defapt am aflat ca se mergea la udat colegele de serviciu și era mai degrabă o obligație. Ne așezam la masa serios mâncam si beam pe saturate. Asa ca nu putea merge la mai mult de doua , trei colege. Celelalte erau supărate a doua zi însa nu era o tragedie. 

In timp am ajuns sa-l înlocuiesc pe șeful de secție când era plecat. Muncitorii veneau la mine sa se învoiască, sa-și ia concediu, când aveau necazuri. In felul asta am aflat ca fiecare dintre ei aveau familii, copii, părinti, soții, soți. Unii erau divorțați, ma mai trezeam cu nevestele lor pe cap sa le dau pensia alimentara, alții treceau prin tragedii- unui coleg i-a murit copilul de doi ani, aveam și câțiva condamnați la locul de munca, unul pentru viol și altul pentru tâlhărie. 

Făceam petreceri împreuna de ziua ceferistului, ne strângeam cu toții la Potaissa din Turda și ne bucuram sa fim acolo. Secretarul , asa ii spuneau colegii, știa sa horească și sa danseze. Canta la cârciuma și în corul bisericii din satul lui. Țiganul Feri, care era sudor, cânta la vioara ceardasuri și învârtite. 

Oamenii erau din zona, moți și topi de la munte, mocani din zona mai joasa a apusenilor pana la Turda, țărani de pe câmpia turzii, romani și unguri, bărbați si femei, ingineri, economiști ,muncitori și necalificați.

Acolo mi-am îndrăgit cu adevărat meseria. De la oamenii ăștia simpli și cinstiți, oameni dedicați și fără frustrări, bărbați cu adevărat duri și muncitori, simpli dar onești. 

In 1998 a avut loc o mare restructurare a CFR-ului. Atunci am învățat eu ca defapt restructurare înseamna defapt reducere de personal . Din 180 de salariați au mai rămas 90. Șeful de secție era în concediu asa ca eu m-am ocupat de restructurarea aia în atelierul de reparații. S-au dat salarii compensatorii asa ca au existat suficienți muncitori care au ales sa-și depună cererea de disponibilizare din proprie inițiativa. Atunci a plecat și Marcel. Din patru ingineri am mai rămas șeful de secție și cu mine. Un moment greu și trist care avea sa anunțe lucruri și mai cumplite.Au plecat toți maiștrii și mulți sudori.  Maiștri erau aproape de pensionare iar sudorii au plecat pe platforme maritime. 

Drumul vieții mele m-a făcut sa plec de la atelierul CFR de reparat vagoane din Turda după trei ani către alte zări. Tot timpul i-am purtat în gândurile mele, i-am ținut minte pe toți. 

Începând cu 2000 am ajuns la Uniunea Internaționala a Cailor Ferate de la Paris trimis de CFR sa discutam Regulamentul de Schimb al Vagoanelor de Cale Ferata. Regulamentul asta, care exista și astăzi, este un document international în continua schimbare de natura tehnica. In toate ședințele mi-am adus aminte de colegii mei din atelierul CFR de reparații vagoane, de toți frânarii, strungarii, vopsitorii, tâmplarii, sudorii, de vagoanele din atelier. Când ma întorceam cu trenul în țara și se lumina de ziua pe la Coslariu în timp ce beam o cafea refiarta de la însoțitorul de vagon ma gândeam oare ce-or face colegii de la atelier. 

Din când în când ma mai interesam de soarta atelierului. Veștile erau din ce în ce mai proaste. Restructurarea a cuprins și CFR-ul, mulți oameni si-au pierdut locul de munca. La un moment dat m-am dus sa vizitez atelierul. Nu mai era decât Muri ala mic- paznic. Muri ala mic venea de la Mureșan și era ala mic pentru ca mai aveam un Muri ala mare, chestie de înălțime. Îmi spune cu durere în glas, domul inginer ne-au luat strungul. Am simțit și eu cu el durerea aceia ascunsa de parca vorbeam de prieten comun mort. 

Ultima oara când am fost nu mai era nici Muri ala mic, atelierul era complet demolat, depoul era și el ras de pe fata pământului. Am cautat printre resturile de cărămidă locul unde era biroul meu. Doar câțiva țigani mai cautau fier vechi prin grămezile de moloz. Nici urma de ceea ce a fost Atelierul CFR de reparații vagoane din Turda. Dupa ce am trecut de calea ferata, la Bariera, mi-a apărut în fata Vana, haideți domnul inginer sa bem un det. Era vesel dar pe interior îl ardea o suferință.  

Stau adesea și ma gândesc la vremurile trecute, la oamenii ăștia. Ce s-a ales de ei? Unde sunt ei? Am aflat ca unii au încercat sa facă taximetriști, alții au plecat în străinătate apoi s-au întors, Borșan de la frâna lucrează pe moto stivuitor într-un complex comercial, Onaca-secretarul a murit într-un accident nefericit la servici, Onaca - maistru electrician a murit după ce a dat în patima alcoolului. A murit și Vana, probabil de la alcool. Avea doua fete deosebite, doctorițe amândouă. Se mândrea tot timpul cu ele. 

Ma tot gândesc, unde sunt toți oamenii ăștia care au fost restructurați, sute de mii de oameni de la uzinele Republica, Vulcan, IMGB, Resita, Hunedoara, ....Nu mai apar în nici o statistica, parca i-a înghițit pamantul

Sau cum spunea magistral Nichifor Crainic, unde sunt cei care nu mai sunt?

Poate ca raspunsul este tot intr-un vers frumos:

N-a stii nimeni ca m-am dus

Numa m-or vedea ca nu-s