articol publicat pe Republica
Prin forța împrejurărilor am fost nevoit sa interacționez cu sistemul de
sănătate din România. In urma unei infecții puternice a trebuit sa ma prezint
la camera de garda a unui spital din București. Spiritul meu de autoconservare
natural mi-a spus ca este bine sa evit spitalele pentru binele meu.Pana acum am
reușit cu succes. De data asta însa nu am avut de ales. Am încercat în
prealabil sa ma programez la o clinica particulara, dar și clinicile astea te
programează când au disponibilitate de parca durerea și suferința așteaptă
după programările lor.
Asa ca am ajuns prin mijloace proprii la camera de garda a spitalului de
urgenta la camera de garda. O asistenta supărata, ca doar era greva
ambulantelor, a hotărât ca nu sunt un caz asa de grav. Intre timp a mai dat
câteva telefoane la colege sa se clarifice dacă ea este sau nu în greva. In
final a decis ca ea nu e în greva.
In sala de așteptare, pe care o numesc astfel pentru cred ca asta era rolul
acelui hol de trecere de la intrarea în spital către alte holuri întortocheate
, oameni speriați, disperați, suferinzi, înlăcrimați. Suntem separați pe coduri
de culori de la cei foarte urgenți pana la cei care pot pleca acasă. Pe ușa
spitalului este un du-te-vino de oameni preocupați, bătrâni aduși pe targa de
ambulante grăbite, bolnavi suferinzi târându-se spre scaune jegoase, doctori
și asistente care se agita cu treaba sau la o țigară, bodyguarzi curioși. O
femeie intre doua vârste plânge în timp cei spune cuiva la telefon ca nu mai
este nici o speranță, nu mai vor sa-l tina în spital și îl dau acasă. E
însoțită de doi bărbați, unul mai tânăr si altul mai în vârsta care își îneacă
și ei lacrimile ascunse. Ma apuca frica. Încep sa număr scaunele și plăcile de la
gresie. E o mizerie infecta, o amestecătură de vechi și zoaie întinse cu mopul
de femeile de servici.
Brusc îmi aud numele strigat de cineva, nu apuc sa vad cine m-a strigat ca
persoana a și dispărut. Încerc sa o găsesc pe holuri, ma mișc greu ca ma doare
piciorul îngrozitor, dispare într-o camera. Intru și eu acolo, înauntru o grămada de persoane, nu știu cine e medic,
cine e asistent sau ce alte funcții mai sunt în spital. O tânăra se răstește la
mine în timp ce îmi întinde un recipient de plastic:
- - Testul
de urina
Ma fac ca înțeleg și plec încet din cabinetul ala suprapopulat gândindu-ma
ca trebuie sa ma urinez. Unde? Dar dacă nu pot? Deja sunt stresat. Pana la urma
îmi arata un bodyguard toaleta și cumva reușesc sa produc așteptatul test de
urina. Wc-ul e infect și nu are decât o cabina. In timp ce ma urinam ma gândeam
dacă intra altcineva peste mine sa țin cu mana care mi-a m-ai rămas libera ușa
closetului.
Ma întorc în holul – sala de așteptare. Mai vin doi bărbați ținându-se de
brat, unuia i-a căzut un geam în cap. Are un pansament caraghios ca un mango pe
cap. Mai vin ambulante cu bătrâni pe targa. Sunt mai mult morți decât vi. Unul
ma întrebă cât e ceasul, ii răspund, apoi se uita în tavan pierdut în gânduri
numai de el știute.
Ma duc sa-mi iau o sticla de apa de la automatul de băuturi. Bineînțeles
ca nu funcționează. In timpul asta iarăși ma striga cineva atât de repede încât
nici nu apuc sa vad cine. Acum știu drumul și ma duc iarăși în cabinetul sala
de conferință. Îmi ia sânge, nu ma uit, se uita însa o asistenta care învață sa
ia sânge. Ma întorc iarăși în sala de așteptare și ma așez cuminte pe scaun.
Încep sa cred ca sunt un număr fără nume care așteaptă resemnat decizia finala.
Încep sa-i cunosc pe asistenți, doctori, bodyguarzi, pacienți și vizitatori.
Bolnavii si însoțitorii lor sunt preocupați, livizi la fata. Unii își afișează
suferința ca pe o virtute cerând compasiune, alții mai tineri sunt încă mândrii
în suferința lor. Unii cunosc spitalul ca pe casa lor, alții speriați ca mine
încearcă sa-i descopere modul de funcționare. Eu îmi imaginez povestea
fiecăruia. Ma gândesc ca femeia care plânge a venit după soțul ei iar bărbatul
cel tânăr este copilul lor iar cel bătrân o fi cumnatul. O bătrâna strigata de
asistenta a venit probabil cu fata care nu mai e nici ea tânăra.
Iarăși sunt strigat, deja știu drumul. Intru în cabinetul care acum îmi
este familiar. O fata aspra dar vesela care pare șefă îmi spune sa iau loc. In
cabinet sunt scaune, paturi de consultație. Întreb:
-Unde?
-Stați pe patul ala, așteptăm sa vina doctorița.
Aaaa, deci nu e ea doctoriță, e altcineva doctoriță aici. Încerc sa-mi dau
seama ce e cu ceilalți oameni din încăpere. Asistente care învață de la cele
mai vechi, bolnavi bătrâni pe alte paturi, vizitatori, ambulantieri. Toata
lumea vorbește mai puțin bolnavii. Apare dintr-o toaleta dubioasa doctorița,
bănuiesc ca s-a spălat pe maini. Se repede la mine:
- - Ce
probleme aveți?
Ii spun ca am dureri care se lasă pe piciorul drept.
- - Dezbrăcați-va
de pantaloni și chiloți.
Eu sunt oarecum contrariat, în mare parte sunt numai femei acolo și în plus
e foarte multa lume care nu are treaba cu mine, cel puțin asa cred.
- - Ce
domnule, va e rușine, .. și rade zgomotos asistenta , la câte am văzut noi.....
Ce sa fac, ma execut și ma dezbrac de nădragi.
- - Întindeți-va
cu fata în sus.
Ma uit pe patul indicat, peste el e pusa o folie de plastic și în dreptul
capului tronează o flegma scârboasa. Având în vedere tonul răstit și poruncitor
nici nu îndrăznesc sa ripostez. Evit zona unde se afla flegma și ma așez cumva
pe patul asta de campanie.
- - Unde
te doare , se răstește doctorița la mine.
Ii arat zona . Ma apasă cu putere exact unde i-am spus de am
crezul ca leșin de durere. Încerc sa o opresc dar cu o mișcare brutala îmi
zmuceste mâinile. Apoi striga la mine.
- - Termina
domnule cu mâinile alea
In timp ce stau eu intins in toata splendoarea pe ușă mai intra câte
cineva. Senzația este maxima. Mai lasă ușa deschisa astfel încât cei care trec
pe hol sa se mai holbeze și în cabinet.
Eu ma gândesc de ce mama dracului nu închid măcar ușa, parca o fac intenționat.
Doctorii ăștia ar putea foarte bine sa lucreze și în măcelărie, oricum nu au
nici o empatie, nu au și nu vor sa aibă. Sunt lipsiți de empatia aia simpla și
comuna prin care oamenii încearcă sa nu se pună unii pe alții în situații inconfortabile.
In final doctorița îmi spune sa ma îmbrac și îmi da o rețetă. Dupa o mica
consultare cu asistenta, o consultare care seamănă cu o negociere, hotărăște
sa-mi facă o injecție. Problema este ca nu știu dacă am alergie sau nu. Trebuie
sa-mi facă un test. Ma inteapa iarăși după care ma trimit sa
aștept într-un salon de bolnavi. In salonul respectiv ușa deschisa, intra și
iese lume ca la gara. In pat stau și câte doi. Eu ma simt exact ca în
Pavilionul Canceroșilor. Găsesc un scaun într-un colt lângă o bătrâna dărâmata.
Vine o tânăra, care aflu mai târziu ca e chiar doctorița , și începe sa o
întrebe pe bătrâna ce a mâncat, o întreabă vesel dar răstit.
- - Hai
mamaie, spune-mi ce-ai mâncat, ai mâncat sare?
- -N-am
mâncat .. răspunde bătrâna
- - N-ai
mâncat matale chiftele, sarmale, ... a?
- -Ba
da, răspunde ce-a întrebată cu jumătate de gura
- - Pai
vezi, ce ți-am spus eu și ce-ai făcut mata?...
Si discuția continua pe aceiași tema. Ca bătrâna nu poate sa se abțină la
mâncare, ca mai bine ar muri, ca a trăit destul, în plus se vor bucura și
nurorile ca scapă de ea ca e o soacra rea. Tot în salonul asta mai e un bătrân
care vorbește tare ca dacă trebuie sa moara el moare. Doctorița ii răspunde
încurajator:
- -Toti
trebuie sa murim tataie
A venit si femeia care plângea pe hol cu bărbatul cel tânăr. Îmi dau seama
ca cel la care au venit nu e soțul ci probabil tatăl ei. Sunt și vreo doi tineri cu branule în brate,
îmi imaginez ca fac dializa. Dupa un timp ma duc în cabinetul care e din ce în
ce mai plin. Asistenta cea voinica ma trântește pe un pat, acum cu fata în jos
și pantalonii în vine.
- - Care
picior va doare, se răstește ea la mine,
- - Dreptul ,răspund eu cu jumătate de gura,
- -Eu o
sa va fac o injecție în stângul de o sa uitați de durerea de picior, striga ea.
Injecția nu pare sa fie deosebita. Ma ridic și fac câțiva pași pana la
ieșirea din cabinet. Apoi simt cum îmi paralizează și piciorul stâng. Ma gândesc ca asta e efectul medicamentului
ala minune cu nume complicat. Problema e ca ma mișc ca un melc. Ma țin de
pereții spitalului sa pot ajunge pana la holul cu scaune de la intrare. Ma
gândesc ca răniții din război sunt exact asa ca mine, împuscat în ambele
picioare.
Ies din spital cu gândul ca am scăpat din Purgatoriu. Daca ma ajuta Dumnezeu
și n-am luat nici o infecție din mizeria aia de spital poate o sa trăiesc.
De-aia am eu frica de spitale.
Comentarii
Trimiteți un comentariu