Treceți la conținutul principal

Mi-e frica de spitale


articol publicat pe Republica


 Imagini pentru imagini pentru blog medicina
Prin forța împrejurărilor am fost nevoit sa interacționez cu sistemul de sănătate din România. In urma unei infecții puternice a trebuit sa ma prezint la camera de garda a unui spital din București. Spiritul meu de autoconservare natural mi-a spus ca este bine sa evit spitalele pentru binele meu.Pana acum am reușit cu succes. De data asta însa nu am avut de ales. Am încercat în prealabil sa ma programez la o clinica particulara, dar și clinicile astea te programează când au disponibilitate de parca durerea și suferința așteaptă după programările lor.
Asa ca am ajuns prin mijloace proprii la camera de garda a spitalului de urgenta la camera de garda. O asistenta supărata, ca doar era greva ambulantelor, a hotărât ca nu sunt un caz asa de grav. Intre timp a mai dat câteva telefoane la colege sa se clarifice dacă ea este sau nu în greva. In final a decis ca ea nu e în greva.
In sala de așteptare, pe care o numesc astfel pentru cred ca asta era rolul acelui hol de trecere de la intrarea în spital către alte holuri întortocheate , oameni speriați, disperați, suferinzi, înlăcrimați. Suntem separați pe coduri de culori de la cei foarte urgenți pana la cei care pot pleca acasă. Pe ușa spitalului este un du-te-vino de oameni preocupați, bătrâni aduși pe targa de ambulante grăbite, bolnavi suferinzi târându-se spre scaune jegoase, doctori și asistente care se agita cu treaba sau la o țigară, bodyguarzi curioși. O femeie intre doua vârste plânge în timp cei spune cuiva la telefon ca nu mai este nici o speranță, nu mai vor sa-l tina în spital și îl dau acasă. E însoțită de doi bărbați, unul mai tânăr si altul mai în vârsta care își îneacă și ei lacrimile ascunse. Ma apuca frica.  Încep sa număr scaunele și plăcile de la gresie. E o mizerie infecta, o amestecătură de vechi și zoaie întinse cu mopul de femeile de servici.
Brusc îmi aud numele strigat de cineva, nu apuc sa vad cine m-a strigat ca persoana a și dispărut. Încerc sa o găsesc pe holuri, ma mișc greu ca ma doare piciorul îngrozitor, dispare într-o camera. Intru și eu acolo, înauntru  o grămada de persoane, nu știu cine e medic, cine e asistent sau ce alte funcții mai sunt în spital. O tânăra se răstește la mine în timp ce îmi întinde un recipient de plastic:
-          - Testul de urina
Ma fac ca înțeleg și plec încet din cabinetul ala suprapopulat gândindu-ma ca trebuie sa ma urinez. Unde? Dar dacă nu pot? Deja sunt stresat. Pana la urma îmi arata un bodyguard toaleta și cumva reușesc sa produc așteptatul test de urina. Wc-ul e infect și nu are decât o cabina. In timp ce ma urinam ma gândeam dacă intra altcineva peste mine sa țin cu mana care mi-a m-ai rămas libera ușa closetului.
Ma întorc în holul – sala de așteptare. Mai vin doi bărbați ținându-se de brat, unuia i-a căzut un geam în cap. Are un pansament caraghios ca un mango pe cap. Mai vin ambulante cu bătrâni pe targa. Sunt mai mult morți decât vi. Unul ma întrebă cât e ceasul, ii răspund, apoi se uita în tavan pierdut în gânduri numai de el știute.
Ma duc sa-mi iau o sticla de apa de la automatul de băuturi. Bineînțeles ca nu funcționează. In timpul asta iarăși ma striga cineva atât de repede încât nici nu apuc sa vad cine. Acum știu drumul și ma duc iarăși în cabinetul sala de conferință. Îmi ia sânge, nu ma uit, se uita însa o asistenta care învață sa ia sânge. Ma întorc iarăși în sala de așteptare și ma așez cuminte pe scaun. Încep sa cred ca sunt un număr fără nume care așteaptă resemnat decizia finala. Încep sa-i cunosc pe asistenți, doctori, bodyguarzi, pacienți și vizitatori. Bolnavii si însoțitorii lor sunt preocupați, livizi la fata. Unii își afișează suferința ca pe o virtute cerând compasiune, alții mai tineri sunt încă mândrii în suferința lor. Unii cunosc spitalul ca pe casa lor, alții speriați ca mine încearcă sa-i descopere modul de funcționare. Eu îmi imaginez povestea fiecăruia. Ma gândesc ca femeia care plânge a venit după soțul ei iar bărbatul cel tânăr este copilul lor iar cel bătrân o fi cumnatul. O bătrâna strigata de asistenta a venit probabil cu fata care nu mai e nici ea tânăra.
Iarăși sunt strigat, deja știu drumul. Intru în cabinetul care acum îmi este familiar. O fata aspra dar vesela care pare șefă îmi spune sa iau loc. In cabinet sunt scaune, paturi de consultație. Întreb:
-Unde?
-Stați pe patul ala, așteptăm sa vina doctorița.
Aaaa, deci nu e ea doctoriță, e altcineva doctoriță aici. Încerc sa-mi dau seama ce e cu ceilalți oameni din încăpere. Asistente care învață de la cele mai vechi, bolnavi bătrâni pe alte paturi, vizitatori, ambulantieri. Toata lumea vorbește mai puțin bolnavii. Apare dintr-o toaleta dubioasa doctorița, bănuiesc ca s-a spălat pe maini. Se repede la mine:
-          - Ce probleme aveți?
Ii spun ca am dureri care se lasă pe piciorul drept.
-          - Dezbrăcați-va de pantaloni și chiloți.
Eu sunt oarecum contrariat, în mare parte sunt numai femei acolo și în plus e foarte multa lume care nu are treaba cu mine, cel puțin asa cred.
-          - Ce domnule, va e rușine, .. și rade zgomotos asistenta , la câte am văzut noi.....
Ce sa fac, ma execut și ma dezbrac de nădragi.
-          - Întindeți-va cu fata în sus.
Ma uit pe patul indicat, peste el e pusa o folie de plastic și în dreptul capului tronează o flegma scârboasa. Având în vedere tonul răstit și poruncitor nici nu îndrăznesc sa ripostez. Evit zona unde se afla flegma și ma așez cumva pe patul asta de campanie.
-         - Unde te doare , se răstește doctorița la mine.
Ii arat zona . Ma apasă cu putere exact unde i-am spus de am crezul ca leșin de durere. Încerc sa o opresc dar cu o mișcare brutala îmi zmuceste mâinile. Apoi striga la mine.
-          - Termina domnule cu mâinile alea
In timp ce stau eu intins in toata splendoarea pe ușă mai intra câte cineva. Senzația este maxima. Mai lasă ușa deschisa astfel încât cei care trec pe hol sa se mai holbeze  și în cabinet. Eu ma gândesc de ce mama dracului nu închid măcar ușa, parca o fac intenționat. Doctorii ăștia ar putea foarte bine sa lucreze și în măcelărie, oricum nu au nici o empatie, nu au și nu vor sa aibă. Sunt lipsiți de empatia aia simpla și comuna prin care oamenii încearcă sa nu se pună unii pe alții în situații inconfortabile.
In final doctorița îmi spune sa ma îmbrac și îmi da o rețetă. Dupa o mica consultare cu asistenta, o consultare care seamănă cu o negociere, hotărăște sa-mi facă o injecție. Problema este ca nu știu dacă am alergie sau nu. Trebuie sa-mi facă un test. Ma inteapa iarăși după care ma trimit sa aștept într-un salon de bolnavi. In salonul respectiv ușa deschisa, intra și iese lume ca la gara. In pat stau și câte doi. Eu ma simt exact ca în Pavilionul Canceroșilor. Găsesc un scaun într-un colt lângă o bătrâna dărâmata. Vine o tânăra, care aflu mai târziu ca e chiar doctorița , și începe sa o întrebe pe bătrâna ce a mâncat, o întreabă vesel dar răstit.
-         - Hai mamaie, spune-mi ce-ai mâncat, ai mâncat sare?
-          -N-am mâncat .. răspunde bătrâna
-         - N-ai mâncat matale chiftele, sarmale, ... a?
-          -Ba da, răspunde ce-a întrebată cu jumătate de gura
-         - Pai vezi, ce ți-am spus eu și ce-ai făcut mata?...
Si discuția continua pe aceiași tema. Ca bătrâna nu poate sa se abțină la mâncare, ca mai bine ar muri, ca a trăit destul, în plus se vor bucura și nurorile ca scapă de ea ca e o soacra rea. Tot în salonul asta mai e un bătrân care vorbește tare ca dacă trebuie sa moara el moare. Doctorița ii răspunde încurajator:
-          -Toti trebuie sa murim tataie
A venit si femeia care plângea pe hol cu bărbatul cel tânăr. Îmi dau seama ca cel la care au venit nu e soțul ci probabil tatăl ei.  Sunt și vreo doi tineri cu branule în brate, îmi imaginez ca fac dializa. Dupa un timp ma duc în cabinetul care e din ce în ce mai plin. Asistenta cea voinica ma trântește pe un pat, acum cu fata în jos și pantalonii în vine.
-        -  Care picior va doare, se răstește ea la mine,
-         -  Dreptul ,răspund eu cu jumătate de gura,
-          -Eu o sa va fac o injecție în stângul de o sa uitați de durerea de picior, striga ea.
Injecția nu pare sa fie deosebita. Ma ridic și fac câțiva pași pana la ieșirea din cabinet. Apoi simt cum îmi paralizează și piciorul stâng.  Ma gândesc ca asta e efectul medicamentului ala minune cu nume complicat. Problema e ca ma mișc ca un melc. Ma țin de pereții spitalului sa pot ajunge pana la holul cu scaune de la intrare. Ma gândesc ca răniții din război sunt exact asa ca mine, împuscat în ambele picioare.
Ies din spital cu gândul ca am scăpat din Purgatoriu. Daca ma ajuta Dumnezeu și n-am luat nici o infecție din mizeria aia de spital poate o sa trăiesc.
De-aia am eu  frica de spitale.





     


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Plumbuita

Cuvântul mahala nu are nimic peiorativ la originea lui. In turca mahala înseamna o parte a orașului. Inițial tot Bucureștiul era o suma de mahalale. Ulterior, după ce moda occidentala a intervenit în viata bucureștenilor, mahalaua a rămas acea parte a orașului care nu s-a aliniat modernizării si a căpătat un sens negativ. In mahala oamenii nu s-au descotorosit de obiceiurile vechi orientale, au rămas ancorați in epoca fanariota. Viata in mahala a rămas atârnata in timp ignorând trecerea acestuia.  Plumbuita este una dintre ultimele mahalale din Bucureștiul de astăzi. Atunci când m-am mutat in Plumbuita, zona din vechiul cartier Colentina, la ieșirea din Bucuresti prin Doamna Ghica, Voluntari, Afumați spre Moldova, pe strada încă mai erau cișmele,nu era canalizare,  existau case fără electricitate. In Plumbuita toată lumea știa totul despre toată lumea. Se trăia după un ritm de viata lent, orice schimbare de pe strada devenea un eveniment important pentru toți locuito

Despre mecanica coruptiei

articol publicat pe Republica Corupția și lupta împotriva corupției au devenit extrem de populare după ce au ajuns redute in politica pe arena dezbaterilor publice.Uneori am impresia ca vorbim despre bombe atomice, dezamorsarea fenomenului este complicata și stârnește pasiuni interesate. Pana la urma ce este corupția, cine sunt corupții și ce vor ei? - parafrazând o celebra zicere postrevoluționară. Daca ne ducem la Dex o sa vedem ca vorbim despre o abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie. Destul de vag și general, dacă ne ducem la incriminarea legislativa aflam ca infracțiunea de corupție defapt privește o paleta mai larga de infracțiuni începând cu darea și luarea de mita, spălarea de bani, furt, frauda, favoritism, clientelism, evaziune fiscala,  etc. Mai aflam ca poate exista mica corupție  dar și marea corupție. Mica corupție este specifica oamenilor mici, obișnuiți, asa ca noi,  cei care dau o atenție la ghișeu, la autorități, care duc o ciocolata și un pachet

Debut

Sa spunem ca mi-am luat inima în dinți și am trimis câteva poezii la Cenaclul literar Noduri și Semne din Galați. Din punctul meu de vedere un debut oficial târziu, când fructele s-au copt în copacul meu singuratic, plin de amintiri și fluturi năuci. Câteva omizi mănâncă frunze ca sa le crească aripi cât pentru o viata trăita. Sa bem deci o cupa de șampanie amestecata cu vin pelin pentru eroism și curaj. Niciodata nu e prea târziu, uneori e prea devreme.  Daca ma cautați nu sunt acasă, am plecat pe Luna sa petrec cu iubita mea care scrie poezii.

Mobbingul sau teroarea organizata in firma

Nu mi-am imaginat ca schimbările de la Revoluție vor merge pana aici. In cadrul relațiilor de munca. Daca înainte deteriorarea relațiilor de munca intre colegi sau cu echipa de conducere avea deseori o nota politica, măcar ca și justificare, acum , terorizarea salariatului la munca a devenit un sport național. Si nu din rațiuni politice, ci din rațiuni de eficienta și rentabilitate.  Bolile secolului asta sunt fără doar sau poate bolile psihice. Depresie , anxietate, boli răspândite pe scara larga. Degenerarea acestor boli psihice duce la afecțiuni mult mai grave. Iar o mare parte a cauzelor declanșării acestora este chiar locul de munca, serviciul . Fenomenul asta este atât de răspândit încât deja se studiază in școli, se fac sondaje, analize, începe sa fie definit din ce în ce mai precis, se fac reglementari legislative.  Este o boala cronica a societății moderne. Multa lume o recunoște însa se pare ca încă nu avem medicamentul necesar. Nu  este intenția mea sa dezvolt un st

Religia, opiumul popoarelor

O definiție. Religia este instrumentul prin care cei care conduc popoarele reușesc să stăpânească oamenii prin promisiunea unui Paradis după Sfârșitul Lumii.Adică îndură astăzi ca să-ți fie bine în viață de apoi. Religia oferă iluzia unei vieți fericite însă după moarte. În viață asta trebuie să fim cât se poate de ascultători și docili, lipsiți de dorințe și năzuințe. Pe drumul desăvârșirii spirituale, pregătirea pentru judecată din viața de apoi, omului îi sunt date încercări. Încercările au rolul de a șlefui sufletul omului și de al scoate la lumina ca pe un diamant. În felul acesta drept credinciosul nu trebuie să cerceteze adevărurile axiomatice emise de Biserica. Crede și nu cerceta. Eu cred în existența lui Dumnezeu dar nu înțeleg cum a putut să ne trimită o asemenea instituție pe cap cum este Biserica. Biserica care în numele religiei jefuiește săracii și îi îmbogățește preoții. Că au și ei nevoile lor. Apoi veșnică amenințare cu Apocalipsa și Iadul ca și cum suntem nișt