De mic mi-a fost frica, întâi frica de întuneric apoi frica de a rămâne singur, apoi mi-a fost frica de foc, de înălțime, de câini, de bau-bau, de mașini, de țiganii care fura copii, de doamna învățătoare, de băieții mai mari care ma băteau, de cearta mamei. Am învățat ca băieții nu plâng si am ascuns atunci frica în mine. Am ghemuito într-un cotlon ascuns unde numai eu știam ca exista. Nu vroiam sa știe nimeni ca mi-e frica, doar eram bărbat. Dar a continuat sa-mi fie frica, de examene, de ignorarea din partea fetelor, de faptul ca nu înțelegeam ce se petrece, de faptul ca eram prost îmbrăcat, ca nu știam sa fac nimic extraordinar, ca nu o sa intru la facultate, ca nu o sa termin facultatea, ca nu o sa am o prietena, ca nu știu ce sa fac cu o prietena, ca o sa fiu un ratat, ca o sa fiu un bețiv, ca nu o sa ajung nimic, ca nu știu nimic, ca nu sunt deajuns de bun, ca nu pot. Mai târziu am crezut ca știu sa-mi stăpânesc frica dar ea a continuat, mi-e frica ca o sa ajung sărac, ca nu am...