Duminica trecuta m-am hotărât să ies din
București undeva la munte să las agitația și poluarea pentru liniște și aer
curat. O excursie scurtă de o zi. Mi-am asumat decizia inclusiv posibilitatea unei
reveniri în capitală complicată și de durata. Nu despre asta vreau să scriu.
Împreună cu nevasta-mea ne-am hotărât să mergem la cabana veche de pe Cioplea.
Priveliște frumoasă, aer curat, bucătărie decentă. La început am stat la
terasă. Vecinii de terasă în general erau familiști veniți la munte cu tot
familionul, soacra, mama, tata, nevasta și copiii. La câteva mese mai retrase
șoșoteau și câteva cupluri de îndrăgostiți singuratici care parcă se
ascundeau de restul lumii. Două chelnerițe făceau față cu greu în timp ce trei
barmani ardeau gazul de pomană în spatele tejghelei cu băuturi. În cele din
urmă am dat și noi comanda, ceva ușor, de seară, pește. O atmosfera
de relaxare plăcută, sfârșit de duminică, ultimele ore din week-end înainte de
începutul unei noi săptămâni. Știu că duminică seară e oribil, toată lumea se
gândește că peste o noapte începe săptămâna de cinci zile lucrătoare. Totuși
noi ne bucurăm de timpul ăsta.
La un moment dat toți
clienții de la o masă aflată mai sus se ridică și încep să se agite
privind spre pădure arătând cu degetul mirați, surprinși,
entuziasmați : ursuuu !!! Mi s-a părut interesant, m-am uitat
spre locul indicat, era o râpă în care eu nu aveam deloc
vizibilitate. Câțiva turiști mai curioși s-au dus până la marginea râpei
să vadă mai bine. Pe partea cealaltă a drumului sunt mai multe cabane, pensiuni
din care ies și intră turiști. Exact acolo se află și ursul ăsta pe care eu nu
l-am văzut. Mi-a părut rău că am pierdut oportunitatea să văd și eu un urs în
libertate. Masa noastră era cumva așezată încât eu vedeam bine drumul turistic,
forestier, care pleacă pe coasta muntelui. Până acolo nu erau mai mult de 200
de metri. Stând liniștit în așteptarea comenzii pălăvrăgeam cu nevasta-mea
banalități de familie. La un moment dat, trecând în mare viteză drumul asta
turistic, văd un pui de urs. Câinii de la cabană s-au năpustit curajos să-l
alunge. A dispărut în pădure undeva în spatele cabanei unde noi nu mai vedeam
nimic. În momentul ăla mi s-a părut distractiv. La terasa noastră lumea s-a
agitat din nou : ai văzut ursu ? Nu l-am văzut că eram la toaletă…
Afară s-a lăsat frig, am
hotărât se mâncăm în cabană unde era mai cald. I-am spus chelneriței că ne
mutăm. Odată ajunși în cabană ne-am așezat la o masă cu o vedere superbă spre
crestele munților. Însă dacă îți mutai privirea din zare, un pic mai
aproape, la zece metri de cabană, la tomberoanele de gunoi, vedeai, oarecum
surprinzător, o ursoiacă și puiul
ei care căutau mâncare. Dărâmaseră tomberoanele și răscoleau febril în resturile întinse peste tot.
Ce m-a surprins și mai mult e că nimeni
nu părea speriat, șeful cabanei
se uită liniștit la o cursa de schi la
televizor și un chelner din interior
se plângea că trebuie
iar să strângă după urși când el făcuse curat dimineața. Ceilalți clienții după ce
s-au entuziasmat, au făcut poze, s-au mirat, în final s-au
plictisit de
ineditul situație și s-au întors la paharele de vin și bulzul
cu brânză de burduf de la mesele lor bogate. Ne-am
mirat și noi, am făcut poze,
ne-am mâncat peștele, am plătit și am
plecat. Toată treaba asta a durat vreo două ore,
nu ne-am grăbit, timp în care urșii nu
s-au mișcat de la locul lor, ba mai mult,
au intrat într-o anexă a cabanei practic lipită de clădire.
Oamenii își vedeau de ale lor, fetele de
la bucătărie primeau marfă, chelnerițele de afară alergau să ducă comenzile,
debarasau, încasau banii, șefu făcea pronosticuri la
televizor cine câștigă cursa de schi feminin,
iar urșii erau la câțiva metri de noi.
Trebuie să recunoașteți că e
o situație cel puțin inedită.
În lungul drum spre casă, ne-a luat trei ore să venim
din Predeal până la Comarnic și am mai prins și un accident pe centura
Ploieștiului, m-am gândit la situația asta de un suprarealism comic și
periculos. Cât de calmi erau toți oamenii ăia, erau și copii acolo, turiștii
care luau drumul pădurii să se plimbe, cabanierii calmi și vicleni care se
gândeau la câștigurile din seară asta, iar la câțiva metri o ursoaică și puiul
ei înfometați care mănâncă, liberi, în natură. Dacă ar fi fost
un documentar m-aș fi uitat din fotoliul meu și papucii de casă cu interes.
Totuși noi am trăit pe viu experiența de a vedea niște urși reali,
sălbatici, în natură, fără nici o cușcă sau altă protecție. Și toată lumea s-a
comportat de parcă ar fi normal, asta a fost defapt cel mai bizar. Oamenii care
dansează cu urșii.
Nu vreau sub nici o formă să fie uciși
urșii ăștia, în
plus m-am și atașat un pic de
ei și nu aș suporta
să aud că s-a dus un vânător să-i recolteze,
cum se spune în limbajul ăsta de lemn. Dar cred totuși că pot fi hrăniți direct în pădure. Asta defapt e
marea problema, nimeni nu se ocupă de ei în condițiile în care ei vin să
mănânce de pe lângă cabanele turistice. Înseamnă că nu e mâncare
suficientă în pădure. Defapt nu m-ar miră să aflu că s-au alocat sume
imense pentru hrănirea urșilor și mâncarea lor a fost furată de cine știe ce
paznic de la ocolul silvic.
În tabloul ăsta suprarealist al meu
văd familii de urși bântuind pe străzile orașelor cum erau odată și
mai sunt haitele de câini vagabonzi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu