articol publicat pe jurnalul Bucureștiului
Asistam uimiți la deschiderea unor procese referitoare la evenimente
istorice din trecutul României. Se instrumentează dosarul Revoluției, se cauta
vinovați și responsabili pentru evenimentele din decembrie 89 iar mai nou se
cercetează legalitatea abdicării regelui Mihai din 30 decembrie 1947. Daca de
la revoluție au trecut 28 de ani de la abdicarea regelui au trecut deja 71 de
ani.
Memoria oamenilor se pare ca e foarte scurta, uitam ca în 89 trecerea de la
regimul dictatorial comunist a lui Ceaușescu nu s-a făcut pe cale pașnică,
conducătorii nu au vrut sub nici o forma sa cedeze puterea. Mămăliga romanească
nu avea cum sa explodeze fără un impuls. Îmi amintesc perfect ca în perioada
premergătoare Revoluției nu mișca nimeni în front, era o frica generalizata,
nimeni nu mai spera ca vom scăpa vreodată de Ceaușescu. Cu toate ca era bătrân
părea sa fie longeviv și deja oamenii îl vedeau pe Nicusor ca un continuator al
socialismului către comunism în tărișoara noastră. Trăiam izolați într-o
pușcărie extinsa cât o țara. Sigurele noaste forme de revolta erau bancurile și
ascultatul posturilor de radio occidentale pe furiș într-o țara în care și pereții aveau urechi.
Delațiunile ordinare erau la ordinea zilei iar securitatea avea grija sa știe și
ce visam în somn. Informații diferite mai primeam doar pe calea undelor
ascultând cu lumina stinsa și volumul la minim radio Europa Libera, însa și
informațiile astea erau greu obținute din țara de redactorii postului de radio
și în nici un caz nu anunțau evenimentele din 89. Aflam ca exista câțiva
disidenți fata de regimul politic, disidenți care ori au plecat din țara ori se
aflau arestați la domiciliu. Regimul părea mai puternic ca oricând. Nici măcar
de celebra întâlnire privata dintre Ceaușescu și Gorbaciov unde cei doi s-au
certat pana la a se lua la bătaie noi nu am știut. Conform propagandei a fost o
vizita a Președintelui URSS la prietenul lui din România. Ne luasem gândul de
la căderea comunismului, noi nu puteam spera nici măcar la înlăturarea lui
Ceaușescu. Preocupările noastre atunci erau mai degrabă legate de procurarea
hranei care se găsea cu dificultate, citeam foarte mult în lipsa oricărui alt
mijloc de relaxare, ne cautam o alta lume în realitatea virtuala a carților.
Nici chiar în momentul în care au apărut primele tulburări de la Timișoara
nu am crezut ca lucrurile vor evolua pana la o schimbare profunda a regimului. In
momentul în care la televiziune romana de stat a apărut grupul acela pestriț de
revoluționari nu mi-a venit sa cred, era ceva ce nu-mi putea închipui.
Bineînțeles ca m-am bucurat însă pe de alta parte mi-a fost frica, era prea
frumos sa fie adevărat. Era ca un vis
minunat din care nu vrei sa te mai
trezești. Dar exista în mod evident și
posibilitatea ca regimul sa se întoarcă, Ceaușescu sa revină, și atunci totul
ar fi fost pierdut. Asta am simțit toți, am încercat sa ne mobilizam în asa fel
încât sa nu pierdem capătul asta de frânghie care ne putea scoate din grota
neagra a comunismului către lumina. Au apărut tot felul de informații, zvonuri,
probabil chiar și manipulări voluntare sau involuntare. Pentru ca în România de
atunci funcționa mai bine decât informarea oficiala sistemul de zvonuri prin
zvoner și raspandac. La blocul nostru ne-am organizat voluntar sa facem de
garda, fără arme, sa apăram blocul de teroriști. Existau zvonuri ca umbla babe
cu farfurii de coliva din care scot pistoale și omoară cetățeni revoluționari.
Mi-a spus cineva atunci ca un muncitor care pleca la servici la ora 5 dimineața
a urcat în lift cu un necunoscut și a fost împuscat. Încet, încet s-a instalat o
atmosfera de suspiciune generalizata, dacă vecinul este un terorist sub
acoperire, dacă mătușa e defapt o contrarevoluționară, și mai ales ce ne facem
dacă se întoarce Ceaușescu. Noaptea se auzeau tiruri de mitraliere urmate
uneori și de lovituri de tunuri. Ne era frica în casa ca ne va cauta un glonț
rătăcit. Se spunea ca armate e cu noi dar securitatea a rămas loiala
dictatorului. Dimineața am fost sa iau pâine de la alimentara, o mulțime de filtre
de securitate formate ad-hoc din revoluționari cu brasarde tricolore și
pistoale mitraliera. Trebuia sa stai cu mâinile ridicate, te legitimau, toata
lumea era suspicioasa. M-am hotărât sa merg în centru orașului sa particip și
eu la Revoluție, m-am alăturat unui grup de oameni necunoscuți care fluturau un
tricolor cu stema smulsa din mijloc. Am ajuns în fata statului major al armatei
de la Orizont unde pe jos zăceau în mijlocul străzii câțiva oameni uciși.
Spuneau cei de acolo ca i-a omorât armata pentru ca erau teroriști și au vrut
sa intre peste ei în unitatea militara. Se trasese cu tunurile în apartamentele
de vis-a vis de unitatea militara Defapt fuseseră luptători USLA care veniseră
sa-i apere pe cei de la armata. Apoi la un moment dat s-a auzit o rafala de
mitraliera care ne-a împrăștiat pe toți culcați pe burta ascunși după mașini
sau tarabele din piață. Cumva am reușit sa ne continuam drumul spre centru pana
am ajuns un fata Tribunalului sector 6. Acolo s-a pornit un tir puternic de
mitraliere neîncetat. Ne-a împrăștiat definitv , pana la urma instinctul de
supraviețuire a fost mai puternic decât avântul meu revoluționar. Am ajuns
acasă însă nu m-am potolit, m-am organizat cu un coleg de la facultate sa
mergem sa apărăm Politehnica de teroriști. Am aflat ca deja alți colegi erau
acolo. Asa a a doua zi am plecat la Politehnica, colegii mei erau organizați în
gărzi înarmate, aveau posturi de paza, mâncare, locuri de dormit. Intre timp însa avusese loc procesul și
execuția lui Ceaușescu. Lucrurile se calmase, nu mai era nevoie de lupta armata
pe străzi. Asa ca nu am apucat și eu sa am o arma la Revoluție, sa ma laud la
copiii mei.
Am primit la facultate ajutoare pentru Revoluție, rețin mai ales pachetele
de cafea, cafea naturala, era ceva nemaivăzut. De obicei când aveam șansa sa
bem o cafea naturala, lucru absolut fabulos pentru ca în comerțul socialist nu
exista asa ceva, acest lucru se rezuma la o ceașcă minuscula. Acum ne-am făcut
cafeaua într-un lighean în care am vărsat un pachet de cafea. Mi-a spus mie un
prieten ca asa beau cowboy-i în America.
Spre seara am mers la restaurantul Turn și am comandat o sticla de vodca
ruseasca originala Stolichnya. Cate vise, câte speranțe, revoluția învinsese,
eram stăpânii lumii.
Luam toate ziarele care apăreau, direct din camion.
Au urma demonstrații, mitinguri, piața Universității, mineriade, toata
viata aia tumultuoasa de după revoluție.
Iar astăzi înțeleg ca nu e bine ce s-a întâmplat, ca trebuia eventual sa
avem autorizație de la primărie cum zice Iliescu. Revoluția nu s-a făcut cu
autorizație, revoluția a fost din punctul de vedere al regimului comunist o
tulburare a liniștii publice. Probabil ca ar fi trebui înăbușită sau reprimata.
Nici nu vreau sa-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă revoluția nu reușea și
se întorcea Ceaușescu. S-a format un grup de anchetatori care investighează
legalitatea faptelor. Este ca și cum s-a întors Ceaușescu sa pedepsească
răzvrătiții.
Acum, în comoditatea vieții capitaliste, niște pescuitori în ape tulburi
cauta miezul din dodoasca. Ca de ce a condus Iliescu după Revoluție, ca toți
care au condus au fost comuniști, ca dacă nu erau ei la conducere am fi fost în
Paradis. Realitatea este ca la primele alegeri libere din România după
Revoluție din 20 mai 1990 am fost reprezentantul unui partid istoric la secția
de votare de unde locuiam. Prezenta la vot a fost unica, nu am mai văzut asa
ceva la alte alegeri, iar Iliescu a câștigat cu peste 80% și în secția noastră.
Nu s-a furat, nu s-a măsluit, asa s-a votat. Pana la urma Revoluția a adus
democrația, iar democrația înseamnă libera exprimare. In România nu a existat o
opoziție în perioada regimului comunist astfel încât romanii au votat
comuniștii din rândul doi sau cum se spunea atunci comuniștii cu fata umana. Iliescu
vorbea aceiași limba de lemn a activiștilor de partid, comunica pe înțelesul
maselor, avea mesajele populiste și mobilizatoare pe care oamenii vroiau sa le
audă. La alegerile din 20 mai eu l-am reprezentat pe Radu Campeanu. Tot la
acele alegeri a mai candidat si Ion Ratiu. Oricare dintre ei ar fi
meritat sa fie Președintele România, erau cu mult mai capitaliști și mai
europeni decât Ion Iliescu, ar fi meritat sa fie președinții Romanii în fata
tuturor președinților care au fost pana acum în România. Din păcate la acele
alegeri au pierdut drastic și nemeritat. Calitatea celor doi candidați ca
oameni politici a fost cu mult peste actuala clasa politica.
Începerea unui proces pentru anchetarea Revoluției este o rușine, chiar și
numai ca imagine este o gafa uriașă. Ce învățăm noi din acesta acțiune, dacă un
grup de oameni sprijinit de masele populare schimba o dictatura cu o democrație
aceștia sfârșesc prin a fi judecați în democrație pentru schimbarea pe care au făcut-o .
Se deschide un precedent periculos, mai nou casa regala din România dorește
anularea actului de abdicare în urma căruia regele Mihai a părăsit tronul. Se
uita ca a fost război, ca războiul a fost câștigat de URSS iar România a fost considerata națiune
învinsă. Pe cine da în judecata defapt casa regala din România? Ce dorește casa
regala? Pana la urma noi suntem o republica și nu e normal sa întreținem și o
casa regala anticonstituțională. Daca exista îndoieli , în mod cu totul
excepțional pentru ca și acest lucru e anticonstituțional, se poate organiza un
referendum care sa decidă dacă suntem republica sau suntem monarhie. Noi suntem
obligați astăzi sa întreținem un aparat de stat adaptat formei de organizare
republicane dar și o casa regala fără
nici un rol constituțional. Niciodată nu se găsesc bani pentru sănătate,
învățământ, cultura, etc dar în schimb avem bani sa finanțăm casa regala.
In ritmul asta vom asista la începerea unui proces pentru revoluția de la 1848,
pentru răscoala lui Gheorghe Doja, sa investigam războaiele daco-romane, sa
ceara urmașii lui Cuza coroana pentru ca a fost înlăturat de monstruoasa coaliție
ilegitim.
Daca nu sunt limite trebuie sa le punem.
Comentarii
Trimiteți un comentariu