Treceți la conținutul principal

Dansând cu urșii

Duminica trecuta m-am hotărât să ies din București undeva la munte să las agitația și poluarea pentru liniște și aer curat. O excursie scurtă de o zi. Mi-am asumat decizia inclusiv posibilitatea unei reveniri în capitală complicată și de durata. Nu despre asta vreau să scriu. Împreună cu nevasta-mea ne-am hotărât să mergem la cabana veche de pe Cioplea. Priveliște frumoasă, aer curat, bucătărie decentă. La început am stat la terasă. Vecinii de terasă în general erau familiști veniți la munte cu tot familionul, soacra, mama, tata, nevasta și copiii. La câteva mese mai retrase șoșoteau și câteva cupluri de îndrăgostiți singuratici care parcă se ascundeau de restul lumii. Două chelnerițe făceau față cu greu în timp ce trei barmani ardeau gazul de pomană în spatele tejghelei cu băuturi. În cele din urmă am dat și noi comanda, ceva ușor, de seară, pește.  O atmosfera de relaxare plăcută, sfârșit de duminică, ultimele ore din week-end înainte de începutul unei noi săptămâni. Știu că duminică seară e oribil, toată lumea se gândește că peste o noapte începe săptămâna de cinci zile lucrătoare. Totuși noi ne bucurăm de timpul ăsta.
La un moment dat toți clienții de la o masă  aflată mai  sus se ridică și încep să se agite privind spre pădure arătând cu degetul mirați, surprinși, entuziasmați : ursuuu !!! Mi s-a părut interesant, m-am uitat spre locul indicat, era o râpă în care eu nu aveam deloc vizibilitate. Câțiva turiști mai curioși s-au dus până la marginea râpei să vadă mai bine. Pe partea cealaltă a drumului sunt mai multe cabane, pensiuni din care ies și intră turiști. Exact acolo se află și ursul ăsta pe care eu nu l-am văzut. Mi-a părut rău că am pierdut oportunitatea să văd și eu un urs în libertate. Masa noastră era cumva așezată încât eu vedeam bine drumul turistic, forestier, care pleacă pe coasta muntelui. Până acolo nu erau mai mult de 200 de metri. Stând liniștit în așteptarea comenzii pălăvrăgeam cu nevasta-mea banalități de familie. La un moment dat, trecând în mare viteză drumul asta turistic, văd un pui de urs. Câinii de la cabană s-au năpustit curajos să-l alunge. A dispărut în pădure undeva în spatele cabanei unde noi nu mai vedeam nimic. În momentul ăla mi s-a părut distractiv. La terasa noastră lumea s-a agitat din nou : ai văzut ursu ? Nu l-am văzut că eram la toaletă…
Afară s-a lăsat frig, am hotărât se mâncăm în cabană unde era mai cald. I-am spus chelneriței că ne mutăm. Odată ajunși în cabană ne-am așezat la o masă cu o vedere superbă spre crestele munților. Însă dacă îți mutai privirea din zare, un pic mai aproape, la zece metri de cabană, la tomberoanele de gunoi, vedeai, oarecum surprinzător, o ursoiacă și puiul ei care căutau mâncare. Dărâmaseră tomberoanele și răscoleau febril în resturile întinse peste tot. Ce m-a surprins și mai mult e că nimeni nu părea speriat, șeful cabanei se uită liniștit la o cursa de schi la televizor și un chelner din interior se plângea că trebuie iar să strângă după urși când el făcuse curat dimineața. Ceilalți clienții după ce s-au entuziasmat, au făcut poze, s-au mirat, în final s-au plictisit de ineditul situație și s-au întors la paharele de vin și bulzul cu brânză de burduf de la mesele lor bogate. Ne-am mirat și noi, am făcut poze, ne-am mâncat peștele, am plătit și am plecat. Toată treaba asta a durat vreo două ore, nu ne-am grăbit, timp în care urșii nu s-au mișcat de la locul lor, ba mai mult, au intrat într-o anexă a cabanei practic lipită de clădire. Oamenii își vedeau de ale lor, fetele de la bucătărie primeau marfă, chelnerițele de afară alergau să ducă comenzile, debarasau, încasau banii, șefu făcea pronosticuri la televizor cine câștigă cursa de schi feminin, iar urșii erau la câțiva metri de noi. Trebuie să recunoașteți că e o situație cel puțin inedită.
În lungul drum spre casă, ne-a luat trei ore să venim din Predeal până la Comarnic și am mai prins și un accident pe centura Ploieștiului, m-am gândit la situația asta de un suprarealism comic și periculos. Cât de calmi erau toți oamenii ăia, erau și copii acolo, turiștii care luau drumul pădurii să se plimbe, cabanierii calmi și vicleni care se gândeau la câștigurile din seară asta, iar la câțiva metri o ursoaică și puiul ei înfometați care mănâncă, liberi, în natură. Dacă ar fi fost un documentar m-aș fi uitat din fotoliul meu și papucii de casă cu interes. Totuși noi am trăit pe viu experiența de a vedea niște urși reali, sălbatici, în natură, fără nici o cușcă sau altă protecție. Și toată lumea s-a comportat de parcă ar fi normal, asta a fost defapt cel mai bizar. Oamenii care dansează cu urșii.
Nu vreau sub nici o formă să fie uciși urșii ăștia, în plus m-am și atașat un pic de ei și nu aș suporta să aud că s-a dus un vânător să-i recolteze, cum se spune în limbajul ăsta de lemn. Dar cred totuși că pot fi hrăniți direct în pădure. Asta defapt e marea problema, nimeni nu se ocupă de ei în condițiile în care ei vin să mănânce de pe lângă cabanele turistice. Înseamnă că nu e mâncare suficientă în pădure. Defapt nu m-ar miră să aflu că s-au alocat sume imense pentru hrănirea urșilor și mâncarea lor a fost furată de cine știe ce paznic de la ocolul silvic.

În tabloul ăsta suprarealist al meu văd familii de urși bântuind pe străzile orașelor cum erau odată și mai sunt haitele de câini vagabonzi.




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Plumbuita

Cuvântul mahala nu are nimic peiorativ la originea lui. In turca mahala înseamna o parte a orașului. Inițial tot Bucureștiul era o suma de mahalale. Ulterior, după ce moda occidentala a intervenit în viata bucureștenilor, mahalaua a rămas acea parte a orașului care nu s-a aliniat modernizării si a căpătat un sens negativ. In mahala oamenii nu s-au descotorosit de obiceiurile vechi orientale, au rămas ancorați in epoca fanariota. Viata in mahala a rămas atârnata in timp ignorând trecerea acestuia.  Plumbuita este una dintre ultimele mahalale din Bucureștiul de astăzi. Atunci când m-am mutat in Plumbuita, zona din vechiul cartier Colentina, la ieșirea din Bucuresti prin Doamna Ghica, Voluntari, Afumați spre Moldova, pe strada încă mai erau cișmele,nu era canalizare,  existau case fără electricitate. In Plumbuita toată lumea știa totul despre toată lumea. Se trăia după un ritm de viata lent, orice schimbare de pe strada devenea un eveniment important pentru toți locuito

Despre mecanica coruptiei

articol publicat pe Republica Corupția și lupta împotriva corupției au devenit extrem de populare după ce au ajuns redute in politica pe arena dezbaterilor publice.Uneori am impresia ca vorbim despre bombe atomice, dezamorsarea fenomenului este complicata și stârnește pasiuni interesate. Pana la urma ce este corupția, cine sunt corupții și ce vor ei? - parafrazând o celebra zicere postrevoluționară. Daca ne ducem la Dex o sa vedem ca vorbim despre o abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie. Destul de vag și general, dacă ne ducem la incriminarea legislativa aflam ca infracțiunea de corupție defapt privește o paleta mai larga de infracțiuni începând cu darea și luarea de mita, spălarea de bani, furt, frauda, favoritism, clientelism, evaziune fiscala,  etc. Mai aflam ca poate exista mica corupție  dar și marea corupție. Mica corupție este specifica oamenilor mici, obișnuiți, asa ca noi,  cei care dau o atenție la ghișeu, la autorități, care duc o ciocolata și un pachet

Debut

Sa spunem ca mi-am luat inima în dinți și am trimis câteva poezii la Cenaclul literar Noduri și Semne din Galați. Din punctul meu de vedere un debut oficial târziu, când fructele s-au copt în copacul meu singuratic, plin de amintiri și fluturi năuci. Câteva omizi mănâncă frunze ca sa le crească aripi cât pentru o viata trăita. Sa bem deci o cupa de șampanie amestecata cu vin pelin pentru eroism și curaj. Niciodata nu e prea târziu, uneori e prea devreme.  Daca ma cautați nu sunt acasă, am plecat pe Luna sa petrec cu iubita mea care scrie poezii.

Mobbingul sau teroarea organizata in firma

Nu mi-am imaginat ca schimbările de la Revoluție vor merge pana aici. In cadrul relațiilor de munca. Daca înainte deteriorarea relațiilor de munca intre colegi sau cu echipa de conducere avea deseori o nota politica, măcar ca și justificare, acum , terorizarea salariatului la munca a devenit un sport național. Si nu din rațiuni politice, ci din rațiuni de eficienta și rentabilitate.  Bolile secolului asta sunt fără doar sau poate bolile psihice. Depresie , anxietate, boli răspândite pe scara larga. Degenerarea acestor boli psihice duce la afecțiuni mult mai grave. Iar o mare parte a cauzelor declanșării acestora este chiar locul de munca, serviciul . Fenomenul asta este atât de răspândit încât deja se studiază in școli, se fac sondaje, analize, începe sa fie definit din ce în ce mai precis, se fac reglementari legislative.  Este o boala cronica a societății moderne. Multa lume o recunoște însa se pare ca încă nu avem medicamentul necesar. Nu  este intenția mea sa dezvolt un st

Religia, opiumul popoarelor

O definiție. Religia este instrumentul prin care cei care conduc popoarele reușesc să stăpânească oamenii prin promisiunea unui Paradis după Sfârșitul Lumii.Adică îndură astăzi ca să-ți fie bine în viață de apoi. Religia oferă iluzia unei vieți fericite însă după moarte. În viață asta trebuie să fim cât se poate de ascultători și docili, lipsiți de dorințe și năzuințe. Pe drumul desăvârșirii spirituale, pregătirea pentru judecată din viața de apoi, omului îi sunt date încercări. Încercările au rolul de a șlefui sufletul omului și de al scoate la lumina ca pe un diamant. În felul acesta drept credinciosul nu trebuie să cerceteze adevărurile axiomatice emise de Biserica. Crede și nu cerceta. Eu cred în existența lui Dumnezeu dar nu înțeleg cum a putut să ne trimită o asemenea instituție pe cap cum este Biserica. Biserica care în numele religiei jefuiește săracii și îi îmbogățește preoții. Că au și ei nevoile lor. Apoi veșnică amenințare cu Apocalipsa și Iadul ca și cum suntem nișt